Nu-și amintea cum a ajuns. Doar că s-a trezit acolo, între pereți care respirau din sticlă și spații care păreau să curgă, nu să existe. Nu știa dacă era vis sau judecată. Poate nici nu mai conta.

 

„Ce vrea locul ăsta de la mine?”

 

Oglinzile o priveau înainte s-o reflecte. Erau vii. Nu doar suprafețe, ci ochi. Unele o admirau. Altele o testau. Unele o iubeau. Două o urau.

 

În prima cameră, și-a văzut gândurile înainte de a le avea. Reflexia ei se plimba printre formule, idei, intuiții. Și-a spus în tăcere:

„E obositor să vezi totul, dar să n-ai cui să-i spui.”

 

În a doua cameră, frumusețea era tăcere. Nu o reflexie, ci o prezență. Părul părea că dansa în vântul unei lumi care nu sufla. Fața — simetrie șoptită.

„Nu m-a ajutat niciodată… doar a deschis uși care m-au dus în camere fără ieșire.”

 

În a treia, râdea. Reflexiile ei râdeau până când oglinzile crăpau discret, ca niște pietre sparte de adevăr.

„Dacă n-aș râde, aș fi piatră. Și piatra nu simte nimic.”

 

A patra a durut. Sensibilitatea era acolo ca o rană deschisă care nu mai sângerează. Reflexia i-a întins mâna. Ea n-a luat-o.

„Nimeni nu ține minte o inimă blândă. Doar o folosesc.”

 

A cincea cameră era întuneric pur. Și totuși știa exact unde să calce. Oglinzile nu apăreau decât atunci când era aproape, ca niște adevăruri care nu se arată decât când ești gata să le vezi.

„Nu e logică. E ceva dincolo. Un fir care mă trage și nu greșește niciodată.”

 

A șasea era ea cu umerii lați de nevăzut, ținând lumi întregi. Tăcea și făcea. Totul. Pentru toți.

„Dacă mă opresc, cine rămâne în picioare?”

 

Și-apoi… ultima cameră. Una fără reflexie. Doar o ușă rotundă, ca o pleoapă închisă. În fața ei — tăcerea absolută.

 

„Dacă totul sunt eu… atunci cine mă privește?”

 

Oglinda nu s-a deschis. Până când s-a întâmplat ceva imposibil.

 

O mână — străină, dar cunoscută — a apărut din întuneric. Era o flacără în formă de gest. De hotărâre. Mână bărbătească, arsă de timp, făcută să deschidă drumuri. A atins marginea oglinzii.

 

Focul n-a ars, dar a dizolvat.

 

Labirintul a început să dispară încet, ca o cortină trasă înapoi de o forță invizibilă. Pereții s-au topit în lumină lichidă. Camerele s-au stins. Reflexiile au murit, una câte una.

 

Și ea — pentru prima dată — s-a văzut.

 

Nu ca un puzzle. Nu ca o succesiune de trăsături.

Ci întreagă. Clară. Reală.

 

Oglinda i-a spus doar atât. Cu voce fără sunet:

 

„Andreea.”

 

Iar ea a înțeles că nu labirintul fusese capcana, ci neîncrederea în propria lumină. Iar drumul acum începe…

​

Sã începem.