Anul este 1960. Paris.

​

Totul incepe cu un gand. Poate s-ar putea sa ii dai sensul de rugaciune, poate s-ar putea sa ii dai sensul de dorinta, poate chiar de resemnare. In mintea ei lucrurile sunt clare, oricum ar fi. Orasul acesta blestemat de frumos poate fi plin de oameni, dar nu de cei cautati de ea. Da, a intalnit pana acum oameni si nu accidental, dar tot ce au facut a fost sa ii bifurce drumul. Unii oameni au drept scop trecerea prin mijlocul drumului nostru pentru a ne invata ceva si apoi il parasesc. Acel ceva nu este nici bun, nici rau. Este doar o chestiune de perspectiva. Iar perspectiva ai gresi sa o gandesti in nuante, pentru ca nu e nici neagra, nici alba, nici roz, nici albastra. Perpectiva e un amalgam de culori construite de emotiile noastre.

​

Ganduri profunde si rapide. Asta ii trece prin minte. Grabeste pasul spre Rue de Rein. E imbracata in alb si in mintea ei e multicolora. Nu conteaza, caci zidurile sunt negre, pazite si ascunse de ras, cu fundatii puternice construite pe parcursul acelui drum, cu metereze inalte ce te pot pacali prin proiectia extrovertita. Dar acele ziduri sunt acolo, nemuritoare, imbatabile si de netrecut. Si in spatele lor mintea multicolora in continua miscare si agitatie, imbracata de eleganta, acoperita de zambete care te distrag si te fac sa uiti sa privesti indeaproape.

A auzit recent de o comparatie cel putin sinistra. Unui alt oras din Europa i se spune Micul Paris. Bucuresti...probabil doar o imitatie ieftina marcata de aroganta locuitorilor. Ei nu inteleg ca nimic nu poate fi precum Parisul. Parisul e multicolor, exact cum e ea. Si asta ii place cel mai mult aici. In Paris lumina ii strabate mintea in culorile curcubeului si nu impune nuante. E libera.

​

Al doilea deceniu al anilor 2000. Bucuresti.

​

Micul Paris pe dracu, se gandeste el. Gri, betonat, mizer si plictisitor.Pana si mancarea e gri aici. Totul intr-o continua graba, totul in continua miscare si schimbare. Nu ai timp sa stai sa te opresti pentru a observa ceva. Daca faci asta, ramai in urma iar ceea ce ai admirat este instantaneu strivit si distrus. E imbracat in negru in mintea lui, caci asa s-a obisnuit. Nu are sens sa se agite din moment ce negura este stapana. Lumea nu este in nuante de roz. Nu. Nici alb si poate ca nici negru. Lumea este un amalgam de culori construite de emotiile noastre. Iar el are impresia ca e singurul idiot care crede asta.

​

Ganduri rapide ii trec prin minte. Grabeste pasul spre Victoriei spre casa. Ochii privesc contemplativ oamenii si se intreaba incotro alearga atat de captivi in propriul ego. Am uitat ce inseamna veselia. Am uitat sa ne simtim cu adevarat bine. Suntem atat de obisnuiti sa punem o masca perfida peste fata, incat la un moment dat nu realizam ca nu o mai putem da jos niciodata, iar masca devine reala fata. Ceea ce aratam lumii, asta suntem in realitate. El macar e multumit ca nu a fost niciodata ipocrit. Ceea ce a aratat, chiar asta e. Tot e o realizare.

​

Paris 1960. Bucuresti al doilea deceniu dupa 2000.

​

Ajung simultan acasa. Locuri diferite, timpuri diferite, ere diferite.

E august din nou. Exact crepusculul verii. Dupa o seara lunga si calduroasa, simultan, despartiti de timp, amandoi dau drumul muzicii. Ea asculta Sinatra. Come fly with me. El asculta Fly me to the moon. Tot Sinatra. Ea priveste luminile Parisului. El fumeaza. In dreapta ei o oglinda. In stanga lui o oglinda. O privire fugitiva si se vad unul pe celalalt in oglinda. Hipnotizati se privesc. Ce se intampla acolo?

Ea vede negura si in mijlocul negurei vede in sfarsit multicolorul. Isi recunoaste perpectiva construita de amalgamul de culori. El vede lumina din spatele ei. Dar amalgamul de culori ce o inconjoara stralucesc precum soarele. Timp de 25 de minute se privesc. In tacere. Apoi fiecare intinde mana dreapta spre oglinda si o ating. Si brusc se pot auzi. Prima se aude ea : „ Ce e asta?” El raspunde: „ Nu stiu.” Ea continua sa il intrebe: „Crezi in magie?” El continua sa raspunda: „Una singura. Muzica. Muzica este magia ce leaga oamenii dincolo de spatiu, timp, ere sau perspective. Muzica este cea care ne inconjoara, ne ridica, ne face sa ne simtim vii, ne face sa nu ne putem explica de ce suntem fericiti sau tristi. Muzica este adevarata magie, dincolo de orice altceva vom incerca sau vom reusi sa creem vreodata ca omenire”. Isi ating mainile. Si abia acum incepe cu adevarat...muzica. 

 

                                                                 Zidurile raman acolo. Griul ramane in urma.

                                                                Tot ce conteaza acum sunt culorile si muzica.

                                                                                            Au revoir.