Cand aveam 5 ani, imi doream sa am 7. Ma gandeam eu asa, ca la 7 ani viata mea va fi mai misto. Voi fi mai mare si mi se vor permite mai multe. Anii au trecut si am ajuns sa am 7 ani. Dar acum visam sa fac 10 ani. La 10 ani speram ca voi fi cu un pas mai aproape de a fi adult. Apoi, din nou, cand am implinit 10 ani, am realizat ca inca sunt mic. Si vreau sa am 14 ani si buletin, ca de...daca ai buletin deja esti mare. Ziua a venit dar degeaba, eu tot dezamagit eram. In ziua cand am facut 14 ani, m-am gandit ca atunci cand voi avea 18 si voi fi major, in sfarsit voi putea face absolut tot ce imi doresc. Si ghici ce...am avut majoratul, am facut 18 ani...dar la 18 ani simti marcant ca inca esti mic. Am crezut ca poate la 20 se schimba treaba si gata...esti baiat mare. Nu realizam propriile cuvinte. "Baiat mare". Cand in sfarsit a venit ziua ce imi insemna 20 de primaveri, in minte mi-a rasarit faptul ca 20 suna putin, infim. Eu vreau sa fiu adult acum. Doamne fereste, te-ai gandi. Cine mama dracu isi doreste sa fie adult acum, sa dea piept cu probleme, stres, oboseala si dificultati? Apoi am implinit 25. Intr-un fel eram pe picioarele mele deja..dar se clatinau. Apoi 30. La 30 de ani am realizat ca sunt la crepuscul si ca desi cei mai mici decat mine ma privesc cu seriozitate, cei mai in varsta decat mine nu ma percep ca pe un adult. Am crezut ca lucrurile se vor schimba la 40 de ani. Evident...m-am inselat. Si la 50. Si la 60. Acum am ajuns la 70 de ani...si nu pot sa spun decat atat...in loc sa fii cautat sa fiu mai mare, mai intelept, mai respectat, mai "adult"...mai bine as fi trait pur si simplu. Mereu am cautat sa cresc si nu realizam ca tot ce implineam era sa scad. Ca timpul se scurta. Si acum timpul meu e la...

 

 

Final.